GEORGE BACOVIA – 68 de ani de la moarte

by · Published · Updated

Pe 22 mai 1957, la ora 8.20, pe Strada Frăsinetului, nr. 35, se stingea, departe de lumea dezlănțuită, în urma unui „neoplasm vezical”, Gheorghe Vasiliu Bacovia. În acea dimineață de mai, când glicina și salcâmii înfloriseră prin curțile din vecini, pentru el venea întunericul…
„Cu câteva zile în urmă, Iorgu îi ceru să‑i aducă aproape Hristosul lui Reni, pe care îl contemplase ore în șir, amintindu‑și de bunica Pachia și de Bogdăneștii copilăriei. Trecuseră anii și se‑ntreba dacă trăise el cu adevărat sau un altul, iar acela plecase, fără să se uite în urmă, și îl lăsase pe el să se lupte cu neputințele vârstei. Își dusese și el crucea până aici, împiedicându‑se adesea, dar, cum‑necum, se ridicase. Dintre scriitorii cei vechi, doar Arghezi, Petrescu și Sadoveanu trăiau. El ajunsese totuși la o vârstă nesperată, agățându‑se cu disperare de viață. Cine‑ar fi crezut că va rezista, el, dipsomanul, el, nevroticul. Și iată‑l viu, mai mult mort decât viu, dar încă lucid, gândindu‑se la soarta confraților. Colac peste pupăză, căzu și vestea că s‑a prăpădit Camil, veste pe care bolnavul o primi resemnat, întrebând doar atât: „Camil, Camil, eu când mă voi duce?…“
Nu mai mânca aproape nimic. Abia dacă‑și înmuia buzele în paharul cu apă pe care Agatha i‑l ducea la gură, mai mult cu de‑a sila. Veghea la căpătâiul lui, în fotoliul pe care îl împinsese cu greu din sufragerie, ajutată de Briel. Spre dimineață, căzu răpusă de osteneală, dar o treziră șoaptele muribundului:
— Ce în‑tu‑ne‑ci‑me… Vi‑ne în‑tu‑ne‑ri‑cul…
— Ce întuneric? Care întuneric? bâigui ea, nedumerită.
Afară era cer senin, și lumina pătrundea, difuz, prin perdelele camerei. Căută blestematele alea de chibrituri, fiindcă peste noapte lumânarea se stinsese. Când îl auzi horcăind, lăsă din mână cutia și se repezi spre pat, luându‑i mâinile uscate într‑ale sale. Se micșoraseră nefiresc, de parcă ar fi fost un copil, un copil mare, de bună seamă, dar unul care nu mai sufla. Dar ea nu voia să înțeleagă asta, și începu să‑i vorbească despre cerul senin și despre soarele care răsărise dinspre Văcărești, despre merii înfloriți din grădină și despre chemările hulubilor, despre petuniile și iasomia din curte, despre verdele dealului din fața casei, unde aveau să meargă când se va simți mai bine, despre adierea vântului și despre mirosul salcâmilor. Dar ochii lui albaștri rămăseseră împăienjeniți într‑o stranie pâclă.
— Iorguleee! Iorguleee!