Șapte ani stranii: jurnal: 2018-2024 – Mircea Cărtărescu
„E ca și când aș fi ghidat cu blândețe printre scrieri, filme, muzică, peisaje și mii de feluri de tristețe. Cineva îmi atinge ușor, dar insistent, tâmplele cu palma, cum îndrumi o pisică spre vasul cu mâncare sau apă, îmi și vorbește peltic și rudimentar, ca unui bebeluș. Pentru mine gesturile lui sunt însă teribile îndemnuri și interdicții, iar vocea e insuportabilă ca de un tunet. Mi se impune ce să citesc, ce să ascult, dar de atâtea porunci (cele câteva trilioane scrise pe plăcile de piatră), de atâtea afurisite porunci pe secundă nu pot decât să-ncremenesc, deși niciuna nu-mi spune «încremenește!» Lumea e țăndări și așchii, fiecare indescriptibilă geometric, și care nu se-mbină, fiindcă cele mai multe sunt din materie-ntunecată. Iar dacă nu se-mbină-n mintea mea, nu se-mbină nici în scrisul meu și, prin urmare, lumea mea nu mai există. Mai există doar tristețea mea de pe altă lume.
«Arată-mi slava Ta!» am strigat, și El m-a pus într-o crestătură în stâncă. Nașterea mea n-am putut-o vedea, căci nu poate omul să-și vadă nașterea și să trăiască. A trecut pe lângă mine copilăria mea, și slava Lui nu era-n ea. A trecut apoi adolescența, și slava Lui nu era-n ea. Au trecut anii bărbăției mele, și slava Lui nu era nici acolo. Apoi a venit bătrânețea, urmată de un susur blând. A urmat noaptea fără sfârșit.“
Disponibilitatea titlului poate fi consultată aici:
